Pufi și balonul viselor
Într-o dimineață luminoasă de vară, vântul aducea parfum de ierburi și cântec de păsări peste pajiștea unde Pufi, iepurașul alb cu urechi lungi și blană pufoasă, sălta fericit. Își făcea cunoscuta plimbare printre flori, când un licăr de culoare i-a atras privirea spre cer. Ridicând capul, a văzut ceva neobișnuit: un balon uriaș, rotund, colorat în dungi ca un curcubeu, plutind legănat de vânt.
Balonul cobora încet, dar nu spre pajiștea sigură, ci în direcția unei zone periculoase – o întindere de tufe dese, pline de spini lungi, unde animalele pădurii nu se aventurau niciodată. „Dacă ajunge acolo, se va rupe sau se va pierde”, își spuse Pufi. În inima lui răsări hotărârea: „Trebuie să îl prind și să îl înapoiez!”
A pornit alergând, iar iarba îi mângâia lăbuțele cu rouă. Pe măsură ce se apropia de marginea câmpului, umbrele pădurii se prelungeau, iar zgomotele deveneau mai ascuțite. Deasupra, un uliu cu aripi uriașe făcea cercuri, privindu-l cu ochi de chihlimbar. Pufi a simțit cum inima îi bate mai tare. Uliul a coborât brusc, cu ghearele pregătite.
În clipa aceea, dintre ierburi a apărut ariciul, prietenul lui de joacă. S-a rostogolit rapid, făcând o minge de țepi chiar în calea uliului. Păsarea de pradă, surprinsă, a întins gheara și a simțit înțepătura. S-a ridicat cu un țipăt ascuțit și a zburat mai sus, fluturându-și aripile rănite de țepi. Pufi a profitat de moment și s-a ascuns după o tufă. Ariciul i-a făcut semn din ochi: „Grăbește-te, eu îl țin departe!”
Trecând de marginea pădurii, Pufi a ajuns într-o zonă de stânci înalte, unde potecile se încurcau ca niște șerpi cenușii. Acolo a zărit o capră sălbatică, cu coarne arcuite și ochi blânzi. Capra îl privea ca și cum îl așteptase. „Pe aici e poteca secretă”, părea să spună, și a pornit înainte, urcând agil printre bolovani. Pufi s-a ținut după ea, simțind cum pietrele reci îi ating lăbuțele. Pe drum, vântul aducea încă mirosul dulce al balonului, amestecat cu parfum de flori sălbatice.
După câteva cotituri, poteca s-a deschis într-o mică poiană ascunsă. Acolo, printre tufele de spini, balonul colorat era prins cu frânghia de un trunchi căzut. Culorile lui străluceau printre verde și roșu, iar frânghia tremura sub adierea vântului. Pufi a simțit cum inima îi bate de emoție.
Capra a sărit prima peste un mănunchi de spini, creând un culoar îngust. Pufi a intrat cu grijă, iar ariciul a venit și el, rostogolindu-se printre crenguțe și curățând drumul. Împreună au prins frânghia balonului și au tras încet, până când l-au scos din tufișuri. Balonul s-a ridicat ușor, plin de aer cald, dar acum era în siguranță, în poiana luminată.
La marginea poienii, un băiețel stătea plângând, cu obrajii roșii și mâinile strânse la piept. Când i-a văzut, a alergat spre ei: „Balonul meu! Credeam că nu-l mai găsesc!” Pufi i-a întins frânghia, iar băiețelul a îmbrățișat coșulețul balonului cu bucurie. „Mulțumesc, micuțe iepuraș, mulțumesc prieteni! Acesta este balonul viselor mele…”
Pufi, ariciul și capra s-au privit zâmbind. Simțeau oboseala aventurii, dar și bucuria de a fi făcut bine. Copilul le-a promis că le va aduce înapoi în poiană mere coapte și frunze dulci drept răsplată. Iar Pufi a simțit cum vântul îi aducea în urechi un gând cald: „Când ajuți din inimă, fiecare pas devine o aripă spre visuri.”
De atunci, locul acela a fost numit de animale „Poteca Secretă a Curajului”. Iar balonul colorat a rămas simbolul viselor care nu se pierd atunci când cineva are curajul să alerge după ele.
